DESPARTIRE



Sa cer un semn, iubito, spre a nu te mai uita?

Te-as cere doar pe tine, dar nu mai esti a ta;

Nu floarea vestejita din parul tau balai,

Caci singura mea ruga-i uitarii sa ma dai.



La ce simtirea cruda a stinsului noroc 

Sa nu se sting-asemeni, ci-n veci sa stea pe loc?

Tot alte unde-i suna aceluiasi piriu:

La ce statornicia parerilor de rau,

Cind prin aceasta lume sa trecem ne e scris 

Ca visul unei umbre si umbra unui vis?

La ce de-acu nainte tu grija mea s-o porti?

La ce sa masuri anii ce zboara peste morti?

Tot una-i daca astazi sau mine o sa mor,

Cind voi sa-mi piara urma in mintea tuturor,

Cind voi sa uiti norocul visat de amindoi.

Trezindu-te, iubit-o, cu anii inapoi,

Sa fie neagra umbra in care-oi fi pierit,

Ca si cind niciodata noi nu ne-am fi gasit,

Ca si cind anii mindrii de dor ar fi deserti - 

Ca te-am iubit atita putea-vei tu sa ierti?

Cu fata spre parete ma lasa prin straini,

Sa-nghete sub pleoape a ochilor lumini,

Si cind se va intoarce pamintul in pamint,

Au cine o sa stie de unde -s, cine sunt?

Cintari tinguitoare prin zidurile reci

Cersi-vor pentru mine repaosul de veci;

Ci eu as vrea ca unul, venind de mine-aproape,

Sa-mi spuie al tau nume pe-inchisele-mi pleoape,

Apoi - de vor - m-arunce in margine de drum..

Tot imi va fi mai bine ca-n ceasul de acum.

Din zare departata rasar-un stol de corbi,

Sa-ntunece tot cerul pe ochii mei cei orbi,

Rasar-o vijelie din margini de pamint,

Dind pulberea-mi tarinii si inima la vint...



Ci tu ramii in floare ca luna lui April,

Cu ochii mari si umezi, cu zimbet de copil,

Din cit esti de copila sa-ntineresti mereu,

Si nu mai sti de mine, ca nu m-oi sti nici eu. 



	Mihai Eminescu

	1879, 1 oct.

.

